- Cum să prepari cea mai sănătoasă cafea
- În ciuda interdicției, Italia pregătește terenul pentru dezvoltarea reactoarelor nucleare
- Gigi Becali, pe listele AUR la alegerile parlamentare
- Criminalitatea în Occident, o provocare în creștere
- Promenada împărătesei Sissi și reabilitarea cădițelor cu apă termală la Băile Herculane
MULTĂ MUZICĂ DE SECOL XX ÎN FESTIVAL
Multă muzică de secol XX în Festival
Autor: Anca Florea
6 septembrie 2015
Festivalul „George Enescu” a continuat cu programe în care muzica secolului XX a fost din abundență, mai mult sau mai puțin accesibilă publicului larg, abordată de ansambluri din țară sau din lume, astfel încât am ascultat, la sala Palatului, Simfonia nr. 8 de Mahler în interpretarea Orchestrei Naționale, a Corului Radio (pregătit de Dan-Mihai Goia), Corului Filarmonicii (condus de Iosif-Ion Prunner) și Corului de copii Radio (dirijor Voicu Popescu), colaborând cu numeroși soliști români, dar și cu câțiva oaspeți, sub bagheta lui Cornelius Meister, sosit din Austria, recomandat în prezentări diverse că a dirijat… Musikverein și Konzerthaus (acestea fiind, evident, săli de concert vieneze…), oricum o surpriză extrem de plăcută pentru noi. Adevărul este că devenea foarte riscant pentru întreg ansamblul nostru să abordeze un opus de Mahler a doua zi după ce Mehta și Filarmonica din Israel oferiseră o altă simfonie mahleriană, aspect ce ține și de o neinspirată programare în festival. Și trebuie subliniat faptul că în aceste zile se cântă enorm lucrările sale, desigur superbe, asemeni celor de Bruckner, incluse generos în „simfonice”. Întâmplător, versiunea propusă de Mehta a fost plată și parcă interminabilă, exceptând, după cum menționam anterior, ultima parte, așa încât riscul unui contrast flagrant s-a diminuat, mai ales că orchestra și corurile au evoluat neașteptat de bine, corect, omogen, fluent și expresiv, dirijorul având și nerv și claritate a gestului și intenții interpretative remarcabile, rezultând o construcție sonoră densă, logică, spectaculoasă și deci captivantă pentru spectatori. În ce-i privește pe soliști, au etalat voci bune și chiar frumoase, conduse în general cu o linie adecvată, remarcându-se bas-baritonul Sorin Coliban prin calitatea timbrală și eleganța frazei, mezzosoprana Liliana Ciucă prin culoarea glasului și maniera de a cânta „în stil”, tenorul Stefan Vinke, a cărui experiență în partituri wagneriene s-a reliefat în subtilități și sublinieri ale sensului cuprins în cuvânt, în timp ce soprana Cellia Costea a susținut corect dar cu efort intervențiile solicitante, soprana Aurelia Florian a rezolvat îngrijit scurta secvență din final, baritonul Șerban Vasile a parcurs cu acuratețe momentul său solistic, alături de soprana Erika Sunnegardh și altista Michaela Selinger, de asemenea cu o sonoritate amplă și bine conturată. Sincer, i-am preferat în secțiunile solo, pentru că în ansambluri fiecare a evoluat conform propriei viziuni, lipsind un echilibru real. Simfonia „celor o mie” a beneficiat însă o interpretare unitară și expresivă în special în desfășurările orchestrale și corale, deosebit de apreciate de către cei aflați în sală.
Punctul de maxim interes, așteptat de întreaga suflare, s-a derulat a doua zi, când celebra Filarmonică din Berlin, cu incredibilul Sir Simon Rattle la pupitru, au apărut, pentru prima oară în Festival, după mai bine de 15 ani de negocieri. Melomanii îi știau din concertele de la MezzoTv, parte au avut șansa de a-i asculta „pe viu” în străinătate, dar acum i-am aplaudat, în sfârșit, la București. Sigur că reușita concretizării unui proiect de asemenea importanță a fost posibilă prin demersurile știute ale „cuiva” care se bate, de două decenii, să obțină contracte cu „cei mai mari”, dar la fel de sigur – și demonstrat – este faptul că altcineva a dorit să își asume „momentul”. Important rămâne doar că oaspeții ne-au oferit o seară de neuitat, deși lucrările alese erau departe de preferințele iubitorilor de muzică. Dacă Variațiunile de Britten pe o temă de Frank Bridge a fost interesantă, dar fără a aduce ceva deosebit, în schimb monumentala Simfonie nr. 4 de Șostakovici a uluit, ținând publicul cu răsuflarea tăiată, pentru că de la primele măsuri s-a conturat o atmosferă cu o încărcătură căreia era imposibil să-i reziști. În linii desenate cu finețe de filigran sau în „tușe” apăsate, grave, de un dramatism uneori paroxistic, alternând cu suprafețe transparente, abia sugerate, calme și evocatoare, izbucnind apoi în desfășurări grandioase, totul a avut o intensitate emoțională și ideatică pe care doar un dirijor de geniu o poate realiza. Evident că orchestra este excelentă, cântă impecabil, dar implicarea și culorile și plasticitatea imaginilor țin de concepția „baghetei”, ceea ce am avut prilejul să constat, în ce-l privește pe Simon Rattle, și în urmă cu ani, când l-am urmărit dirijând CBSO în partituri de asemenea din veacul trecut, din care a făcut adevărate bijuterii, pentru ca ulterior să ascult acea orchestră din Birmingham, în festivalul de la București, performantă dar… nu ca în concertul londonez. Simon Rattle are mișcări agitate, precise, incisive, dar în primul rând trăiește cu o bucurie și o pasiune greu de „povestit” fiecare pagină muzicală, pe care o transformă și o modelează conform percepției și gândirii proprii, personalitatea sa punându-și amprenta pe tot ceea ce dirijează, purtând spectatorii în lumea lui, în lumea partiturilor pe care ni le (și le) dăruiește cu o bogăție interioară cum rar am întâlnit. Iar faptul că, timp de aproape o oră, o sală întreagă a stat cu ochii ațintiți la el și la orchestră, urmărind fiecare sunet cu o concentrare aparte, mi s-a părut cel mai edificator semn al „magiei” acestui vrăjitor cu o vitalitate și o sensibilitate pe care le transmite firesc, fără artificii, fără emfază. O seară de vis, îndelung și entuziast ovaționată, pentru care trebuie să mulțumim celor care cu adevărat au făcut posibilă întâlnirea cu Filarmonica din Berlin și al său Sir Simon Rattle. Deloc întâmplător, directorul artistic Ioan Holender a ales ca exact înainte de acel concert să urce pe podium pentru a anunța că este ultima ediție de festival pe care o coordonează – dar este o altă „istorie”…
Au fost două zile pline doar cu lucrări modern-contemporane, confirmând cerința actualului-fost director de a se renunța la programarea unor creații îndrăgite în favoarea celor scrise în ultimele decenii, pe care melomanii trebuie să le descopere și, eventual, să le și „guste”. Din fericire, la Ateneu, Scottish Ensemble a constituit o enormă surpriză – evident plăcută -, impresionând prin sunetul compact, de o consistență și o omogenitate cu totul specială, ansamblul de corzi conferind o interpretare excepțională celor Trei piese de Silvestri, înțelegând partitura în profunzime, reliefând fiecare detaliu cu o percutanță și o vibrație fascinată, într-o versiune de referință. De altfel, și Intermezzi de Enescu au avut și lirism și finețe, delicată arcuire unanim apreciată, asemeni manierei în care au abordat Petite symphonie de Ravel (aranjament de Barșai), rafinată lucrare în care viorile au sunat diafan, violoncelii au adus gravitatea introspecției, iar „linia mare” a guvernat întregul discurs de o frumusețe din nou captivantă. În Patru cântece serioase de Mansourian, ansamblul a colaborat cu violonista Patricia Kopacinskaia, misterioasă, temperamentală, explozivă, țesând fire orientale melismatice, dezlănțuind apoi virtuozități în care „se simte bine”, cunoscută fiind atracția sa către lucrările moderne; și tocmai de aceea, în bis a preferat o miniatură de Kurtag. Cumva „rătăcite” printre toate acestea, cele Trei preludii pe teme de coral de Brahms au găsit însă tălmăcirea adecvată, pentru că Scotish Ensemble este realmente minunată, alcătuită din muzicieni de elită care „fac muzică” în cel mai frumos sens al cuvântului.
În după-amiaza ce a urmat, sub acea cupolă, Filarmonica bucureșteană a fost condusă de compozitorul Peter Ruzicka, pe care l-am tot întâlnit în edițiile din ultimii ale festivalului, promovat cu insistență de „unii” care anterior au impus la Operă montarea lucrării sale Celan, retrasă din repertoriu după doar 4 spectacole din motive lesne de înțeles, revenind acum pentru a-și prezenta Clouds pentru cvartet de coarde și orchestră, încadrată de Simfonia nr. 4 de Enescu/Bentoiu și de poemul Kossuth de Bartok, desigur de cu totul altă factură, dar parcă prea mult pentru melomanii dornici să (re)asculte (și) creații binecunoscute pe lângă opusuri mai dificil de „accesat”. Este lăudabilă și benefică încercarea de a-i apropia de compozitorii veacului trecut sau chiar contemporani nouă, dar cred totuși că… ce e prea mult strică…